Am la serviciu un coleg marocan.Are 17 ani si a ales sa munceasca
sa-si castige singur painea.Este in Spania de cand avea 2 ani,parintii
lui deja au cetatenie in fine, se poate spune despre ei ca sunt bine
inradacinati aici.Pushtiul e simpatic desi nu e tocmai colegul ideal in
sensul ca e destul de aerian,greseste mult dar tinand cont ca e
angajat ca ucenic multi ii trecem cu vederea greselile.Ce e rau pentru
el e ca sunt destui care-l necajesc: ba ca e negru, ba ca e pui de te
rorist,il fac in fel si chip….Imi pare rau pentru el.Totusi, face
fata cu brio situatiei.deh,e obisnuit de pe bancile scolii.La inceput a
fost reticent si cu mine.Nu stia exact cum sa se comporte cu mine.Eu ii
zambeam mereu, il salutam,il bateam prieteneste pe umar, dupa weekend
il intrebam: Ei, cum a fost in libere? chestii care mie mi se pareau
absolut normale. Incet ,incet s-a apropiat de mine si am format asa o
mica echipa… M-a impresionat acum cateva zile. L-am vazut eu asa mai
abatut …ma duc la el si il intreb: que te pasa ,parece que no eres
bien(ce ai,mi se pare ca nu esti bine) -MMM,imi raspunde,pai am eu
ceva,continua el, nu stiu cum sa-ti spun….m-am indragostit de o fata.
-OOOOO ,exclam eu, pai asta e foarte bine,e normal la varst…
-NU, nu e bine! ,imi taie avantul
_De ce? intreb cu o vadita uimire
-E o fata spanioloaica, imi raspunsde inrosindu-se tot. E imposibil…
In momentul urmator abia realizam ce vrea sa spuna. M-am uitat la
el…era tare trist.Mi-a venit asa dintr-o data sa-l
incurajez…Simtindu-ma probabil imi spune: nu Mirshea (asa-mi pronunta
numele toti pe aici).Nu am ce sa fac.E o iubire imposibila.Eu sunt
musulman ea e catolica.Nici parintii , nici ai mei nu ar fi de acord cu
relatia asta. Ma uit la el si vad in spatele copilului asta o mare
suferinta: si nu doar a lui. Mi se face ,nu stiu, parca mila de el.Imi
dau seama ca pentru el “viata mai buna” inseamna de fapt un sir de
renuntari,un sir de sacrificii. E hotarat sa se intoarca in Maroc cand
va fi pe picioarele lui efectiv.Vrea sa deschida acolo o afacere… Isi
ia geanta cu scule si pleaca abatut catre atelierul electric.Ma uit
dupa el si-mi pare rau ca nu-l pot ajuta. Deodata din spate aud:
Lasa-l, e doar un amarat de marocan.Ma intorc si vad un coleg spaniol
ce nu suporta strainii.Ce stie el… ma uit la el si-mi dau seama ca e
mai strain decat mine si decat micul marocan. Oare de ce am scris asta
in jurnalul meu? Poate pentru ca vreau sa-mi amintesc peste ani de
micul marocan si sa ma intreb retoric: oare si-a gasit linistea?